Nu ştiu de ce, dar cu cât e mai agitată viaţa mea, cu atât mai silenţioasă sunt eu... Cred că mă consumă atât de mult realiatea încât nu mai am puterea necesară să dau glas la tot ceea ce se întâmplă în sufletul sau în jurul meu; sau poate sunt prea ocupată să trăiesc ca să mai am timp să filozofez asupra a ceea ce trăiesc şi simt. Unul dintre profesorii mei din liceu obişnuia să ne spună că dacă ai timp să vorbeşti despre ceva, înseamnă că nu trăieşti acel ceva; nu prea eram de-acord cu el, dar încep să cred că totuşi ştia el ceva-ceva...
A fost sesiune... Care deşi s-a terminat, examene mai sunt, iar de urmele lăsate asupra psihicului meu surmenat şi asupra ficatului meu inundat în cafea sau a plămânilor mai afumaţi decât oricând, de urmele astea nici nu are rost să mai vorbesc... Chestia care totuşi par să o uite cadrele didactice este că în timpul sesiunii viaţa studentului nu intră într-o buclă temporală, unde nu mai xistă decât examenele, iar restul se desfăşoara normal în paralel; nu, sesiunea se suprapune peste cotidian, îl încarcă, fără să diminueze restul trăirilor sau al problemelor... Dar am trecut şi de sesiunea asta... Au mai rămas doar trei, până la un eventual master!
A rămas să mă consume restul vieţii mele; care,paradoxal, cu cât e mai liniştită şi lipsită de evenimente, cu atât e mai solicitantă. Sunt într-o continuă aşteptare, şi într-o conştientizare dureroasă a faptului că această aşteptare va mai dura suficient de mult încât atunci când se va încheia voi fi poate prea obosită să mă bucur aşa cum ar trebui... Mă tem să nu mă las furată de dificultatea efortului, şi să uit de importanţa finalităţii şi a scopurilor mele.
Şi ştiu că nu doar capătul drumului contează, ci călătoria e la fel de importantă, dar la cât de pline de gropi sunt străzile, parcă tare aş vrea să iau un avion...
