Counting the days

Întrezăresc fericire....

Linişte

Nu ştiu de ce, dar cu cât e mai agitată viaţa mea, cu atât mai silenţioasă sunt eu... Cred că mă consumă atât de mult realiatea încât nu mai am puterea necesară să dau glas la tot ceea ce se întâmplă în sufletul sau în jurul meu; sau poate sunt prea ocupată să trăiesc ca să mai am timp să filozofez asupra a ceea ce trăiesc şi simt. Unul dintre profesorii mei din liceu obişnuia să ne spună că dacă ai timp să vorbeşti despre ceva, înseamnă că nu trăieşti acel ceva; nu prea eram de-acord cu el, dar încep să cred că totuşi ştia el ceva-ceva...

A fost sesiune... Care deşi s-a terminat, examene mai sunt, iar de urmele lăsate asupra psihicului meu surmenat şi asupra ficatului meu inundat în cafea sau a plămânilor mai afumaţi decât oricând, de urmele astea nici nu are rost să mai vorbesc... Chestia care totuşi par să o uite cadrele didactice este că  în timpul sesiunii viaţa studentului nu intră  într-o buclă temporală, unde nu mai xistă decât examenele, iar restul se desfăşoara normal în paralel; nu, sesiunea se suprapune peste cotidian, îl încarcă, fără să diminueze restul trăirilor sau al problemelor... Dar am trecut şi de sesiunea asta... Au mai rămas doar trei, până la un eventual master!

A rămas să mă consume restul vieţii mele; care,paradoxal, cu cât e mai liniştită şi lipsită de evenimente, cu atât e mai solicitantă. Sunt într-o continuă aşteptare, şi într-o conştientizare dureroasă a faptului că această aşteptare va mai dura suficient de mult încât atunci când se va încheia voi fi poate prea obosită să mă bucur aşa cum ar trebui... Mă tem să nu mă las furată de dificultatea efortului, şi să uit de importanţa finalităţii şi a scopurilor mele.

Şi ştiu că nu doar capătul drumului contează, ci călătoria e la fel de importantă, dar la cât de pline de gropi sunt străzile, parcă tare aş vrea să iau un avion...

Multumesc!

               Chiar daca in momentele astea sunt trista, chiar daca situatia actuala ma face sa vreau sa plang ca un copil mic si rasfatat, per ansamblu, daca privesc viata mea in totalitatea ei, si tot ceea ce traiesc, fundamentul vietii mele, daca reusesc sa ma detasez de "acum" si sa vad "mereu", pot afirma fara umbra de indoiala: sunt fericita!!!

             Fericita cum nu credeam ca se poate, fericita cum nu credeam (si uneori inca ma mai indoiesc) ca merit, fericita cum nu indrazneam sa sper!

           Il am pe el, si restul vin de la sine, sau lupt pentru ele dar stiu ca am un sprijin, sau ni le cladim amandoi... Stiu acum ca nimic nu e imposibil de realizat atata timp cat dorinta e realista! Ma bucur ca am inceput anul in aceasta dispozitie... Va fi un an bun; probabil greu, dar minunat; in fiecare zi iubesc un pic mai mult, si ma simt din ce in ce mai iubita!

         Multumesc lui Dumnezeu, si ii multumesc lui....

Iubire vs. Sindromul indragostirii

          Poti sa iubesti pe cineva si cu toate astea sa simti fluturi in stomac cand te gandesti la altcineva? Si asta sa nu faca sa iubesti mai putin persoana initiala...

         Conform psihologiei sociale, poti! Pentru ca iubirea si indragosteala sunt doua lucruri diferite! Acum, daca vorbim despre aceeasi persoana, mai intai ne indragostim si apoi ajungem sa o iubim (sau nu); cert este ca nu putem ajunge sa iubim pe cineva fara sa fi fost initial indragostiti de acea persoana. Marea intrebare este daca odata ajunsi sa iubim o persoana, putem sa ne indragostim de o alta, fara ca iubirea pe care o simtim deja sa dispara.

           Sunt sigura ca majoritatea ar spune ca nu; daca iubesti, nu te poti gandi la altcineva, nimeni altcineva nu te poate face sa-ti tresara inima, iar daca asta se intampla, inseamna ca ceva din iubirea respectiva a disparut. Asa am gandit si eu mult timp, dar analizand lucrurile dintr-o alta perspectiva, parca vad altfel acum. Si nu, nici macar nu inseamna ca inseli, sau ca-ti lipseste ceva la cel pe care il iubesti, ceva ce cauti in altul; sindromul indragostirii, acele furnicaturi si acei fluturi din stomac, nu pot dura mai mult de sase luni, fapt indelung studiat si demonstrat de multe, multe studii si cercetari. Iubirea depaseste mult acest stadiu, e mai complexa, iar faptul ca indragosteala a trecut nu inseamna o pierdere, ci trecerea la un alt stadiu, evolutie...

          Si revenind la intrebarea initiala - da, te poti indragosti de altcineva desi iti iubesti partenerul; normal, intervin nenumarati factori subiectivi: daca esti dispus sa o faci, daca ai motive, daca dai curs indragostirii, daca, daca, daca... Dar nu, nu e inselat, si nu are nici o legatura cu partenerul; e pur si simplu o chestie ce tine mai mult de atractia interpersonala (conditionata de diversi factori: proximitatea geografica, fizica etc.), si nu are nici o legatura cu sentimentele.

         Totusi, asta nu inseamna ca este ceva indicat... 


NOTA: Am primit nenumarate intrebari daca este vorba despre mine si despre situatia mea actuala; nu, nu e vorba despre mine, nu m-am indragostit de nimeni recent, pur si simplu m-a intrigat si m-a fascinat modul in care poate fi pusa problema, si m-a facut sa vad lucrurile altfel. Dar dupa cum spuneam, depinde de persoana, iar eu pur si simplu nu sunt acest gen de persoana. :)

Enough!

              De fiecare data patesc la fel; incep sa  ma atasez de anumite persoane, si imi deschid sufletul in fata lor, cu tot ceea ce presupune asta; povestesc ceea ce simt,  prin ce trec si am trecut, ce gandesc, si (marea si monumentala greseala) imi exprim parerile la adresa persoanei in cauza. Am fost mereu la fel, am preferat ca decat sa zambesc fals sa spun in fata omului ce cred, ce ma deranjeaza, sa dau anumite sfaturi care de multe ori au fost solicitate sau nu. Si de fiecare data totul e in regula pana in momentul in care ceea ce gandesc nu corespunde cu ceea ce-i place celui de langa mine sa auda, moment in care mi se reproseaza ca nu am nici un drept si ca ar fi mai  bine sa-mi tin gura! Foarte bine! De azi  inainte nu voi mai face nimic altceva decat sa-mi tin gura; daca oamenii din jurul meu prefera falsitatea doar pentru ca le e mai comod sa traiasca cu imaginea pe care si-au creat-o despre ei insisi decat sa le pese de parerile celorlalti, atunci nu-mi mai ofer parerile nimanui!

              Si uite-asa m-am lamurit inca o data ca cea mai mare greseala pe care o pot face eu e sa-mi imaginez ca am prieteni!...

STUDENTII- simple cifre, marionete, unitati de masura in universitati!

 

Nu stiu daca are sens sa discut cat de flagrant ne sunt incalcate zilnic drepturile de oameni, daramite cele de studenti... Dar in momentul in care vad cu cata nesimtire ne sunt aruncate in fata decizii care declara evident "va consideram prea prosti pentru a avea ceva de spus" simt ca nu mai pot suporta; aveti pretentia ca suntem viitorul tarii; cum ne formati? Ignorandu-ne si batjocorindu-ne?

Demons

Have you ever been lost in a different world

Where everything you once knew

Is gone?

And you find yourself powerless

With everything that exists;

You're numb...

                   Toate sunt la fel astazi, mai putin eu; simt ca nu mai incape in mine tot ceea ce simt, trebuie sa ma exteriorizez, am acumulat prea mult; simt ca in curand voi exploda si ma voi imprastia in mii si mii de bucati, producand mult zgomot si multa agitatie unor oameni care nu au nici o vina pentru ca lumea mea nu e acceasi, si eu nu o vreau asa cum e ea acum!

                  Rabdare... asta imi trebuie; toate vor reveni la normal! Am nevoie doar de suficienta putere sa am rabdare...

 

Stay still!

                   In fiecare zi invatam ceva nou, o alta experienta se transforma usor-usor in amintire si povata, copilul din noi se transforma incet-incet, dar ramane vesnic prezent; e din ce in ce mai greu, dar parca lucrurile capata un inteles, stim intr-o oarecare masura ce vrem, reusim sa ne proiectam intr-un viitor mai mult sau mai putin dorit, dar totusi extrem de posibil, privim in urma si zambim sau ne certam. Pierdem cunostinte, castigam prieteni, facem loc unor fiinte noi in mintea si in sufletul nostru, regasim locurile speciale ocupate candva de altii... Suntem intr-o continua miscare, in continua schimbare, o continua harababura neinteleasa nici macar de noi dar marcata de faptul ca e neinteleasa de ceilalti; cautam raspunsuri in noi, dar nu le gasim si apelam la ce e in jur, ramanem dezamagiti si ne intoarcem la origini. Vrem sa crestem, dar ne e dor de trecut, vrem sa invatam dar ne e frica de necunoscut, vrem sa reusim dar ne temem sa incercam... 

                  Nici o fiinta vie nu e marcata de atata incertitudine precum omul, vesnic schimbator si mereu acelasi; omul atat de curios si totusi atat de comod in ceea ce deja stie. 

                   Si ironia este ca, de multe ori, pentru a putea inainta trebuie doar sa ne oprim putin in loc!

De ce blog?

           Intr-adevar, ce determina o persoana sa inceapa un blog, si ce-l mobilizeaza sa-l continue? De ce simtim nevoia sa ne exprimam in scris sentimentele si toate nimicurile care ne invadeaza pentru un moment gandurile, si de ce s-o facem public? 

           E un gen de exhibitionism, e nevoia de a fi "ascultati", de a ne amagi cu gandul ca exista cineva, undeva, caruia ii pasa ceea ce avem de spus (sau ne prefacem a spune)? Nu m-am intrebat niciodata asta, si sincera sa fiu nici eu nu stiu exact ce m-a impins sa devin "bloggerita"; unii sunt mobilizati de faptul ca in viata fizica nu exista nimeni caruia sa se confeseze; unii au pur si simplu multe de spus si simt ca merita auzita parerea lor; altii o fac de plictiseala; unii gasesc in asta o modalitatea de a se face cunoscuti la un anumit nivel; unii o fac de plictiseala. Exista oricum in noi o nevoie primordiala de a ne face auzite gandurile, parerile, ceea ce ne macina si ne frustreaza, ceea ce ne bucura si ne incanta; e nevoia individului ce traieste in societate de a iesi din anonimat si din izolare, e iluzia faptului ca nu suntem insignifianti. 

              De ce am inceput eu sa scriu pe un blog, din punct de vedere pur subictivist? Pentru ca m-a incitat ideea de a putea privi in urma si a vedea cum mi-au evoluat sentimentele, starile de spirit, ideile si personalitatea; as fi putut s-o fac si intr-un caiet, stiu, departe de ochii curiosi sau amuzati ai oricui se intampla sa nimereasca din greseala pe blogul meu, dar exista si in mine nevoia de a nu vorbi singura, de a mi se oferi un oarecare feed-back, de a ma pacali ca exista oameni care sunt curiosi ce am de spus; e o iluzie, sunt perfect constienta, si e foarte posibil ca la un moment dat sa incetez a mai scrie aici, dar momentan pentru mine e un fel de terapie de grup... 

            Asa ca, am blog pentru ca asa vreau eu! Nimic mai simplu!

Mi-e dor de Cluj

               Mi-e atat de dor de Cluj cum credeam ca doar de un om iti poate fi dor...

         Am fost zilele trecute din nou acolo,dupa un an si opt luni, bineinteles cu treaba, si bineinteles pentru foarte, foarte putin timp, dar atat de mult m-am bucurat, parca eram un copil in fata pomului de Craciun; nu credeam ca te poti atatsa atat de mult de un loc, de un oras, decat eventual de locul unde ai copilarit, dar parca nu se compara sentimentele; intr-adevar, ma leaga ceva si de locul unde m-am nascut si am trait atatia ani, dar asta e ceva independent de vointa ta, nu alegi unde te nasti, si sentimentele acestea vin inevitabil, chiar daca poate nici macar nu-ti plce orasul/satul respectiv. 

       Cu Clujul nu e asa, Clujul il iubesc, ma face sa ma simt intr-un fel cum nicaieri in alta parte nu ma pot simti, ma vad traindu-mi intreaga viata acolo (asta cred ca mi-as dori), imi place sa respir aerul de acolo, sa ma plimb pe strazile lui, sa nu ma pot misca de aglomeratie...

       Mi-e dor de Cluj; un dor pe care nu credeam ca-l voi simti vreodata...