vineri, 29 octombrie 2010

STUDENTII- simple cifre, marionete, unitati de masura in universitati!

 
Nu stiu daca are sens sa discut cat de flagrant ne sunt incalcate zilnic drepturile de oameni, daramite cele de studenti... Dar in momentul in care vad cu cata nesimtire ne sunt aruncate in fata decizii care declara evident "va consideram prea prosti pentru a avea ceva de spus" simt ca nu mai pot suporta; aveti pretentia ca suntem viitorul tarii; cum ne formati? Ignorandu-ne si batjocorindu-ne?

joi, 28 octombrie 2010

Demons



                   Toate sunt la fel astazi, mai putin eu; simt ca nu mai incape in mine tot ceea ce simt, trebuie sa ma exteriorizez, am acumulat prea mult; simt ca in curand voi exploda si ma voi imprastia in mii si mii de bucati, producand mult zgomot si multa agitatie unor oameni care nu au nici o vina pentru ca lumea mea nu e acceasi, si eu nu o vreau asa cum e ea acum!
                  Rabdare... asta imi trebuie; toate vor reveni la normal! Am nevoie doar de suficienta putere sa am rabdare...

 

luni, 25 octombrie 2010

Stay still!

                   In fiecare zi invatam ceva nou, o alta experienta se transforma usor-usor in amintire si povata, copilul din noi se transforma incet-incet, dar ramane vesnic prezent; e din ce in ce mai greu, dar parca lucrurile capata un inteles, stim intr-o oarecare masura ce vrem, reusim sa ne proiectam intr-un viitor mai mult sau mai putin dorit, dar totusi extrem de posibil, privim in urma si zambim sau ne certam. Pierdem cunostinte, castigam prieteni, facem loc unor fiinte noi in mintea si in sufletul nostru, regasim locurile speciale ocupate candva de altii... Suntem intr-o continua miscare, in continua schimbare, o continua harababura neinteleasa nici macar de noi dar marcata de faptul ca e neinteleasa de ceilalti; cautam raspunsuri in noi, dar nu le gasim si apelam la ce e in jur, ramanem dezamagiti si ne intoarcem la origini. Vrem sa crestem, dar ne e dor de trecut, vrem sa invatam dar ne e frica de necunoscut, vrem sa reusim dar ne temem sa incercam... 
                  Nici o fiinta vie nu e marcata de atata incertitudine precum omul, vesnic schimbator si mereu acelasi; omul atat de curios si totusi atat de comod in ceea ce deja stie. 
                   Si ironia este ca, de multe ori, pentru a putea inainta trebuie doar sa ne oprim putin in loc!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

De ce blog?

           Intr-adevar, ce determina o persoana sa inceapa un blog, si ce-l mobilizeaza sa-l continue? De ce simtim nevoia sa ne exprimam in scris sentimentele si toate nimicurile care ne invadeaza pentru un moment gandurile, si de ce s-o facem public? 
           E un gen de exhibitionism, e nevoia de a fi "ascultati", de a ne amagi cu gandul ca exista cineva, undeva, caruia ii pasa ceea ce avem de spus (sau ne prefacem a spune)? Nu m-am intrebat niciodata asta, si sincera sa fiu nici eu nu stiu exact ce m-a impins sa devin "bloggerita"; unii sunt mobilizati de faptul ca in viata fizica nu exista nimeni caruia sa se confeseze; unii au pur si simplu multe de spus si simt ca merita auzita parerea lor; altii o fac de plictiseala; unii gasesc in asta o modalitatea de a se face cunoscuti la un anumit nivel; unii o fac de plictiseala. Exista oricum in noi o nevoie primordiala de a ne face auzite gandurile, parerile, ceea ce ne macina si ne frustreaza, ceea ce ne bucura si ne incanta; e nevoia individului ce traieste in societate de a iesi din anonimat si din izolare, e iluzia faptului ca nu suntem insignifianti. 
              De ce am inceput eu sa scriu pe un blog, din punct de vedere pur subictivist? Pentru ca m-a incitat ideea de a putea privi in urma si a vedea cum mi-au evoluat sentimentele, starile de spirit, ideile si personalitatea; as fi putut s-o fac si intr-un caiet, stiu, departe de ochii curiosi sau amuzati ai oricui se intampla sa nimereasca din greseala pe blogul meu, dar exista si in mine nevoia de a nu vorbi singura, de a mi se oferi un oarecare feed-back, de a ma pacali ca exista oameni care sunt curiosi ce am de spus; e o iluzie, sunt perfect constienta, si e foarte posibil ca la un moment dat sa incetez a mai scrie aici, dar momentan pentru mine e un fel de terapie de grup... 
            Asa ca, am blog pentru ca asa vreau eu! Nimic mai simplu!

vineri, 15 octombrie 2010

Mi-e dor de Cluj

               Mi-e atat de dor de Cluj cum credeam ca doar de un om iti poate fi dor...
         Am fost zilele trecute din nou acolo,dupa un an si opt luni, bineinteles cu treaba, si bineinteles pentru foarte, foarte putin timp, dar atat de mult m-am bucurat, parca eram un copil in fata pomului de Craciun; nu credeam ca te poti atatsa atat de mult de un loc, de un oras, decat eventual de locul unde ai copilarit, dar parca nu se compara sentimentele; intr-adevar, ma leaga ceva si de locul unde m-am nascut si am trait atatia ani, dar asta e ceva independent de vointa ta, nu alegi unde te nasti, si sentimentele acestea vin inevitabil, chiar daca poate nici macar nu-ti plce orasul/satul respectiv. 
       Cu Clujul nu e asa, Clujul il iubesc, ma face sa ma simt intr-un fel cum nicaieri in alta parte nu ma pot simti, ma vad traindu-mi intreaga viata acolo (asta cred ca mi-as dori), imi place sa respir aerul de acolo, sa ma plimb pe strazile lui, sa nu ma pot misca de aglomeratie...
       Mi-e dor de Cluj; un dor pe care nu credeam ca-l voi simti vreodata...

duminică, 10 octombrie 2010

Dumnezeu nu apare la stiri

"Locuri în facultăţi care foarte rar se traduc în locuri de muncă;
Meserii în culisele cărora uităm să privim;
Părinţi care cred că profesia e moştenire de familie;
Moda care încurajează alegerile de sezon."
                              De aici a pornit totul... Scrisoare catre liceeni - Tudor Chirila  
                 Si iar ma simt patetica si idealista, si iar ma apuca cheful, dorinta si nevoia sa fac ceva, sa schimb ceva, si in cateva secunde iar ma izbeste in moalele capului sentimentul de neputinta, si ma descurajez, si gandesc ca sunt prea mica pentru o sarcina atat de mare, desi sunt constienta ca asta nu inseamna un efort de o persoana, ci un efort de grup, un efort de generatie. 
               N-am incredere in generatia mea; nu cred ca putem sa schimbam ceva, pentru ca nu cred ca vrem cu adevarat sa o facem; este mult mai facil sa ne lamentam, sa fim compatimiti, sa acuzam generatiile trecute, si conducerea tarii, pe Dumnezeu, pe oricine altcineva sau altceva, dar in ruptul capului nu cred ca vom recunoaste vreodata ca suntem singurii care pot face ceva, care pot schimba ceva, si nici atat nu ne vom apuca vreodata sa "miscam in front"... M-am obisnuint cu ideea; si cred ca tocmai aici este problema! Toti ne-am obisnuit cu ideea, toti ne complacem in situatie, si nici unul dintre noi nu va face nimic. Nici eu! Stiu asta, si mi-e rusine, dar nu suficienta incat sa ma mobilizez...
             Poate pentru mine e prea tarziu! Pentru noi... Poate cei mai mici ca noi vor putea face ceva... Si totusi, nu e corect ca atat timp cat noi vegetam sa asteptam si sa avem pretentia de la generatiile urmatoare sa schimbe ceva; e o ipocrizie crasa! Asa ca ne meritam soarta! 
            Ar fi cazul sa tacem din gura! 


          


Liniste

               Ziua de astazi se anunta una linistita: foc in soba, caldura in casa (si in suflet), timp liber pe care sa-l omor cu ganduri, doruri si sperante... Nu mai plec la Iasi astazi, a intervenit ceva, si asta ma face in acelasi timp si fericita (pentru ca imi pot petrece toata ziua in pat cu o carte, si nu sunt nevoita sa indur frigul de afara), dar si usor dezamagita (pentru ca a inceput sa-mi placa ceva din acel Iasi animat doar de studenti, si mai ales camera de camin incep sa o simt ca fiind intr-un fel "acasa"). 
               Simt ca adun in mine putere; nu stiu exact pentru ce anume, dar stiu ca voi avea nevoie de ea; pentru ce va urma...

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Timp trecut si pierdut

                E din ce in ce mai frig... Ploaie, vant, tremurici; m-as inchide in casa, ascunsa intre pilote, cu o cana de ceai vesnic plina si aburinda in mana, si cu ochii intr-un film siropos, usor de urmarit si de inteles de oricine stie sa citeasca; m-as ascunde departe de privirile si constiinta oricui, si nu as mai iesi de acolo pana nu vine primavara; n-as mai sti de nimeni si nimic, si nimeni nu ar mai sti de mine, si nu ar trebui sa ma straduiesc sa fiu ok, sa imi vad de scoala si de treburi, nu ar trebui sa ma gandesc ca totusi am responsabilitati si ca timpul nu asteapta sa ma simt eu in stare sa mi le indeplinesc. Pentru ca timpul nu repara nimic, timpul nu vindeca nimic; el doar adanceste ranile, face dorul sa fie din ce in ce mai intens si mai greu de suportat, face regretele mai dureroase si mai intense. 
                 Incep sa am regrete; sa constientizez ca daca as fi gestionat altfel anumite situatii, acum mi-ar fi fost mai simplu sa fac ceea ce vreau cu adevarat; sa fiu unde si cu cine vreau! Inutil...pentru ca timpul, pe langa multe alte defecte, are unul major si vesnic iremediabil: e ireversibil!

vineri, 8 octombrie 2010

Foc de lemne

                  In dupa-amiaza asta am facut focul in soba; am venit acasa de la Iasi pentru week-end, si desi cand am plecat din Iasi acolo era un oarecare soare ce dadea o vaga impresie ca afara nu ar fi frig, odata ajunsa acasa m-a izbit un frig taios, ca de iarna, asa ca mi s-a parut normal sa aprind focul in soba pentru prima oara in acest an. Acum in casa e cald; o caldura placuta, nu uscata si sufocanta ca cea din camera de camin, ci o caldura comfortabila, si un miros pe care doar focul din soba il poate crea. Nu-l pot explica, dar stiu ca de fiecare data cand il simt, imi amintesc ca asa ma simteam in copilarie; e mirosul de Craciun, mirosul care ma intampina cand ajungeam plouata de la scoala in clasele primare, dupa o jumatate de ora de mers pe jos indiferent de anotimp, mirosul care umplea casa in timp ce coloram sau ma jucam cu fratii mei, mirosul sub umbra caruia bunicul obisnuia sa ne spuna povesti din copilaria lui... 
                  Ma simt in siguranta cand e facut focul in soba si miroase asa; simt o liniste si o pace interioara pe care nu mi-o poate evoca aproape nimic altceva pe lumea asta, si asupra carora daca ma concentrez prea mult simt ca le "scap" printre amintiri si alte sentimente; ma simt copil! 

miercuri, 6 octombrie 2010

Din nou in Iasi

              Nu stiu de ce ma astept ca atunci cand in viata mea au loc schimbari, sa se schimbe ceva si in jurul meu; probabil e tendinta mea de egocentrism, care imi da iluzia ca lumea graviteaza in jurul meu. Ce pueril; credeam ca odata cu varsta voi depasi aceasta perceptie atat de egoista.
             Revenind la ceea ce incercam sa spun... Iasi-ul e acelasi; aceeasi aglomeratie care imi da placutul sentiment ca pot sa ma pierd printre atatia oameni si nimeni nu ar observa; aceeasi colegi fara nici un chef de scoala dar cu replici menite sa simuleze interesul; acelasi camin plin de tentative de prietenii care probabil vor trece prin crize de nervi in timpul sesiunii si vor sfarsi in reprosuri stupide reprimate pe parcursul unui an intreg... Per ansamblu, distractiv...
Si totusi, in sufletul meu e in continuare un gol imens; o lipsa pe care nimeni si nimic nu o poate compensa, nimeni si nimic nu ma poate face sa o uit sau sa doara mai putin... Mi-e dor de el, si timpul nu face lucrurile mai usoare, ci doar dorul mai intens...
            Asa ca...lumea e aceeasi, dar lumea mea nu! Dar asta e, viata nu sta in loc, si eu trebuie sa tin pasul...Inca-un an de facultate...

duminică, 3 octombrie 2010

Bucatica mea de lume

                Intrebari la care stii raspunsul, dar nu vrei sa-l accepti... Intamplari pe care stii ca le-ai mai trait, dar nu vrei sa le mai repeti.... Dorinte care vrei sa ti se implineasca, dar simti ca nu mai ajungi la ele... De ce trebuie sa simtim asa? De ce e asa complicat cand ceea ce simti e foarte simplu? Si de ce e un conflict permanent intre ce iti spune inima si ce iti spune creierul? Care cale e mai usoara? Care e mai sigura? Care e mai inteligenta? Oricum tot inima va dicta; ma cunosc prea bine ca sa indraznesc sa ma amagesc cu ideea ca macar voi incerca altceva. Si sunt deciziile mele, pe care nu le-am regretat si nu le voi regreta nicicand. Poate premiantii scolii nu sunt si premiantii vietii, dar poate ca de data asta ceva se va schimba; am in mine, in suflet, mai multa putere de a schimba lumea decat ar putea banui cineva; de fapt, nu vreau sa schimb lumea toata, ci doar bucatica mea; si daca ma gandesc bine, am inceput deja s-o fac... Si-mi place ceea ce iese, chiar daca e greu!